Aceasta este Tara, in ultima zi din viata. Cred ca a fost facuta la cabinetul veterinar, inainte de euthanasiere. Catalin Croitoru, fostul meu prieten si stapanul Tarei, mi-a mai trimis cateva poze, dar nu stiu daca am voie sa le postez. Intr-una este copilul lui care plange si sta peste Tara. Mi s-a rupt sufletul vazand-o cat era de batrana si de suparata.
Nu stiu de ce a murit, banuiesc ca era bolnava. Am luat-o in 1997 si am crescut-o in camin, in Tudor Vladimirescu. Am avut noroc de administratorii de camin ca ne lasau sa o tinem in camera. Era pit-bull, dar era cuminte. Statea acasa de dimineata pana seara, cand ne intorceam noi de la redactie si nu facea in casa. Astepta sa o scoatem afara, pe malul Bahluiului.
Prefer sa o tin minte asa, cum o plimbam pe malul apei, la primele ore ale diminetii, inainte sa ma duc la munca. Cara sticle in gura si pietroaie mari, vana bizami, se baga in apa dupa ei si ii scotea din namol. Trebuia sa o spal la dusuri, in camin. Se tavalea pe hoituri si atunci era urat de tot.
O plimbam si in Copou si se urca intr-un copac putin inclinat. Doi copii au vazut-o si si-au strigat speriati parintii. Nu mai vazusera un caine in copac, la peste 2 metri inaltime.
Am lasat-o si la Piatra Neamt, la parinti, peste o luna. Ai mei au ingrasat-o, au servit-o cu toate bunatatile. La Iasi manca orez cu legume si carne. Mama o plimba prin oras. Va dati seama cum aratau! Mama ducand in lesa un pit-bull. Tara cara crengi mari din parcul Stefan cel Mare pana acasa, la blocul nostru din zona Garii. Cine stie Piatra stie ca e o distanta destul de mare. Nu lasa lemnul jos si ii lovea pe trecatori peste picioare pentru ca trotuarul era numai al ei.
Nu am mai vazut-o de foarte multi ani si mi-a fost dor de ea in permanenta. Am mai vazut poze, putine insa. Se schimbase mult, parea plictisita, se ingrasase.
Cand am primit vestea l-am privit pe Zombie si am inceput sa plang. El tine la mine mai mult decat tinea Tara. Nu stiu daca primul meu caine m-a uitat. O intalnisem in Iasi dupa cativa ani de la despartirea mea de Catalin si atunci ma recunoscuse. A dat bucuroasa din coada si s-a uitat lung dupa mine cand am plecat. Eram in fata Teatrului National "Vasile Alecsandri". Atunci am vazut-o ultima oara, cred.
Cand va pleca si Zombie nu stiu daca voi mai avea putere sa cresc un caine.
In curind Tara va fi din nou acasa! O asteptam sa se intoarca si Stephan, si Dana, si eu...
RăspundețiȘtergereA plecat dintre noi asa cum i-a fost si viata: abrupta si plina de agitatie si suspans, de neprevazut si de toane!
In locul ei a ramas un GOL care nu va fi niciodata acoperit. Asa cum si Baba (Moldita) - maidanezul pe care l-am adoptat si care isi facea "veacul" la T16 - a lasat un gol.
Acesti doi ciini au fost, in ultimii noua ani, prietenii nostri si copiii nostri. Au calatorit alaturi de noi intr-o cursa de peste 14 mii de kilometri si nu ne-au urit pentru aceasta; au ajuns in locuri noi, cu alte mirosuri - si au luat lucrurile ca atare, asa cum erau.
Viata este simpla, si aceasta am invatat-o de la Tara si de la Baba: "une chose a la fois"... Mai pe romaneste - sa luam cite o unica problema, sa o rezolvam, si apoi sa mergem mai departe.
Va multumesc, prieteni, ca m-ati/ne-ati suportat atita timp!... Ca m-atine-ati acceptat asa cum am fost si nu m-ati/ne-ati urit nici o singura clipa...!
Multumesc, Tara!
Multumesc, Baba!