Totalul afişărilor de pagină

marți, 21 octombrie 2014

Lipsă de respect faţă de contribuabili

Pe ploaia mocănească m-am pornit, cu Zombie în lesă, până în CUG, la Oficiul poştal 12, cu gândul să-mi scot cardul de sănătate. Doar primisem în cutia poştală mandatul prin care eram programată pe data de 21 octombrie.

La rând erau peste 30 de persoane. Un singur ghişeu deschis, aşa că toată lumea s-a aşezat în faţa angajatei de la Poştă. Era abia ora 10:00 dar doamna se simţea în pragul unei crize nervoase.

Mi-am evaluat şansele de a primi acel card preţios: în ritmul în care se mişca funcţionara aş fi primit plicul în vreo 3 ore. M-am uitat prin geam la câine, la cât de plouat era şi am ajuns la concluzia că animalul nu are nicio vină. Nici eu. Timpul meu e mult mai preţios.

Am luat o decizie corectă, mi-am dat imediat seama când am auzit strigătele funcţionarei de la Poştă: cine are mandat pentru astăzi să nu stea la rând! Cine are pentru 21 să vină în zilele următoare. Astăzi dăm pentru zilele trecute. Cardurile sunt aici, în saci, nu am timp să le caut pe ale dumneavoastră, nu are cine să le pună în ordine.

Am ieşit împreună cu un domn pe uşa oficiului poştal, râzând amândoi de penibilul situaţiei. Staţi liniştită, doamnă, mi-a zis. Oricum nu putem folosi cardurile, medicii nu au cititoare.

Concluzia: lipsă de respect faţă de contribuabili!

miercuri, 10 septembrie 2014

Cele mai scumpe lucruri ale unui om: sănătatea şi libertatea

Am mers astăzi într-un spital din Iaşi, pentru o investigaţie, necesară la grădiniţă.
Doamne, câtă suferinţă. Parcă îmi scotea Dumnezeu în cale cazuri care să mă facă să înţeleg că trebuie să fim recunoscători pentru puţinul pe care îl avem.
Un bărbat aflat la vârsta la care ar fi trebuit să-şi plimbe nepoţii în parc şi să sape în grădină, la vie, zăcea într-un căruţ cu rotile, aşteptând să intre la medic. Pe un scaun, alături, soţia lui, o femeie slabă ca o lumânare. Asistenta şi-a dat seama că omul nici nu mai putea vorbi, din cauza problemelor pe care le avea.
- Da, nu mai poate vorbi, nici nu mai poate mânca.
- Mai puteţi, o intreabă asistenta.
Cu zâmbetul pe buze, dar cu ochii trişti şi adânciţi cu siguranţă de atâta plâns, femeia i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru puţinele ore pe care le poate dormi noaptea. În restul timpului îşi îngrijeşte soţul, măcinat de boli şi de durere. Mi-am dat seama, urmărindu-l pe bărbat, că este îngrijit acasă. Avea hainele curate şi călcate, era bărbierit şi tuns.

Acest sacrificiu înseamnă dragoste adevărată.

Deci, să mulţumim Domnului pentru ceea ce avem. Şi nu e puţin lucru să fii sănătos şi liber!

marți, 9 septembrie 2014

De pe 1 septembrie 2014, Alex este în culmea fericirii

Toată vara asta m-a bătut la cap cu o replică.
- Ştii, eu nu mai merg la gădiniţă.
- De ce, măi băiete, îl întrebam şi eu mimând seriozitatea.
- Sunt în vacanţă!
Şi o spunea cu satisfacţia unui luptător care a câştigat o bătălie importantă.
Acum, are altă placă.
- Ştii, eu nu mai merg niciodată la gădiniţă (Alex nu îl pronunţă încă pe R).
- De ce, măi băiete.
- Eu stau cu mama acasă.

O plimbare prin grădinile Palas, imortalizată de Mihaela Obadă.

duminică, 15 iunie 2014

Astăzi mulțumesc pentru că sufăr

"Numai oamenii care suferă realmente sînt capabili de conţinuturi autentice şi de o infinită seriozitate. Ceilalţi sînt născuţi pentru graţie, armonie, iubire şi dans." (E Cioran)

sâmbătă, 14 iunie 2014

Un alt motiv de bucurie - un concert minunat în grădinile Palas

Corul academic Gavriil Musicescu al Filarmonicii Iaşi, dirijat de Doru Morariu, a stârnit aplauze, zâmbete, pe unii ne-a făcut să şi dansăm, sau măcar să dăm din cap, în ritmurile muzicii americane.

Şi ce putea fi mai frumos în seara asta decât să simt adierea vântului aducând din când în când spre mine parfumul florilor de tei.

Pentru ora asta sublimă în care mi-au tresăltat sufletul şi mintea, mulţumesc!


Îmi sugera cineva că trebuie să reînvăţăm să fim fericiţi

Cred cu tărie că suntem nefericiţi doar din vina noastră. Avem aşteptări nerealiste de la viaţa pe acest pământ, iar lucrurile simple care ne-ar putea umple sufletul de bucurie imensă nu le mai vedem de la an la an. E ca o ceaţă peste ochii minţii. 

Cineva îmi sugera zilele trecute că trebuie să fim bucuroşi pentru ceea ce avem, pentru puţinul pe care îl avem. Şi că ne vom schimba fantastic dacă vom aduce pozitivul în viaţa noastră.

Prin urmare, mă gândesc să mulţumesc în fiecare zi pentru ceva.

Astăzi vreau să-mi exprim mulţumirea pentru că am un copil sănătos care mi-a spus aseară, la telefon, că mă iubeşte. Nu e puţin, e imens!

Alexandru, februarie 2014, la ziua unui prieten