Alexandru s-a trezit la miezul noptii, apoi la ora 4.00. Eram atat de ametita cand m-am sculat din pat incat nu stiam daca ma mai trezisem si la ora 2.00 sa-i dau de mancare.
La ora 6.10 am iesit afara cu Zombie. Pe drumul spre casa, in fata noastra, doi baietei. Cel mic avea vreo 3 ani, fratele lui cel mult 6. Mi-a ramas intiparita in minte o anumita imagine: mana celui mare strangand puloverul celui mic, la spate. Probabil mama ii spusese sa aiba grija de micut (de parca celalalt era foarte mare).
Cat de mult mi-as fi dorit sa-i fi putut fotografia, dar nu-mi luasem telefonul cu mine.
Mergeau mai mult impleticiti, unul lipit de celalalt, spre casa. Probabil fusesera la magazinul de la colt sa-si ia ceva dulce. Erau in haine de casa, unul dintre ei avea slapi in picioare. Mana aceea pe spate, strangand bluza cu putere mi-a inspirat siguranta, responsabilitate, incredere.
I-am condus cu privirea pana la intrarea in bloc, sa fiu sigura ca ajung cu bine acasa. I-a intampinat mama. In loc sa-i astepte cu zambetul pe buze, i-a certat, mai ales pe cel mare. "Bai, ti-am spus sa suni la interfon, la 01, de ce strigi la geam. Tu n-auzi ce-ti spun".
Intr-o fractiune de secunda, bucuria mi s-a tranformat in tristete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu