Am mers astăzi într-un spital din Iaşi, pentru o investigaţie, necesară la grădiniţă.
Doamne, câtă suferinţă. Parcă îmi scotea Dumnezeu în cale cazuri care să mă facă să înţeleg că trebuie să fim recunoscători pentru puţinul pe care îl avem.
Un bărbat aflat la vârsta la care ar fi trebuit să-şi plimbe nepoţii în parc şi să sape în grădină, la vie, zăcea într-un căruţ cu rotile, aşteptând să intre la medic. Pe un scaun, alături, soţia lui, o femeie slabă ca o lumânare. Asistenta şi-a dat seama că omul nici nu mai putea vorbi, din cauza problemelor pe care le avea.
- Da, nu mai poate vorbi, nici nu mai poate mânca.
- Mai puteţi, o intreabă asistenta.
Cu zâmbetul pe buze, dar cu ochii trişti şi adânciţi cu siguranţă de atâta plâns, femeia i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru puţinele ore pe care le poate dormi noaptea. În restul timpului îşi îngrijeşte soţul, măcinat de boli şi de durere. Mi-am dat seama, urmărindu-l pe bărbat, că este îngrijit acasă. Avea hainele curate şi călcate, era bărbierit şi tuns.
Acest sacrificiu înseamnă dragoste adevărată.
Deci, să mulţumim Domnului pentru ceea ce avem. Şi nu e puţin lucru să fii sănătos şi liber!
